Acasă într-o altă lume

Înainte de plecarea mea la Londra m-am gândit că va fi la fel ca și în cazul altor orașe europene: frumos, curat, dar nu cred că aș sta acolo. M-am înșelat însă pentru că Londra este cu totul altfel decât mi-aș fi imaginat. Acea diversitate de oameni, culturi și obiceiuri amestercate în aglomerația cotidiană, miile de turiști pe care nici măcar nu îi poți deosebi de localnici, mi-au dat un sentiment foarte ciudat, acela că sunt acasă. Mi-a plăcut aglomerația din metrou, regulile stricte ale londonezilor, mi-a plăcut transportul lor și mâncarea tradițională, oamenii care citeau în timp ce mergeau la serviciu, multitudinea de spanioli, de indieni, arabi și chinezi, îmbrăcpămintea ciudată purtată de fiecare în parte. Este o lume ce este atât de aproape de mine, și n-m văzut decât o firimitură din ea. Contrastele au fost cele care au creat în imaginația mea sentimente ciudate. Ghetoul din Tottenham și bogăția din Notting Hill sau Chelsea, blitzurile aparatelor de fotografiat ale japonezilor și fiecare homeless care ținea în brațe un cățel și citea o carte, negresele cu cerceii imeși și puținii gentlemani cu cravată formeză o paletă ce nu se aseamănă cu nimic trăit de mine vreodată. Din prima zi am știut că Londra mă face să mă simt acasă, că este un loc unde mi-ar plăcea să trăiesc, să alerg cu paharul de cafea către metroul ce mă duce în centru, că aș asculta zilnic propoziții ca: „The next station is Earls Court. This is a Distric line service to Wimbledon” sau „Mind the gap, please, mind the gap”.
Londra este un oraș anti proști. La fiecare trecere de pietoni scrie pe jos „look left” sau „look right”, pentru a rămâne în viață. La fel și în stațiile de metrou ești ghidat în așa fel încât să nu te pierzi. Au reguli scrise și nescrise pe care le respectă toți. Nu vezi trafic aglomerat în centru, n-am auzit niciun claxon, iar singura înjurătură a fost din partea lui X către Ionică (muncitori probabili care s-au dus la englezu să câștige un ban).
Nu știu dacă mă voi muta vreodată la Londra sau nu. Dacă voi avea ocazia însă, nu o voi rata. În doar câteva zile am avut deja vu de mai multe ori, lucru ce nu s-a întâmplat nici la Viena, nici la Budapesta, nici la Munchen sau Istanbul.
Yes, I love London.

O dimineaţă clumsy

Nu cred că norii ar fi de vină pentru faptul că în dimineaţa asta fac numai prostii. Pe lângă faptul că mă simt extrem de prost, inevitabilele mele manevre clumsy se pare că vin azi mai des decât în alte zile. O căzătură ca lumea pe podeaua udă, o ceaşcă de cafea vărsată pe jos şi un şut tras în scândura de la pat sunt doar câteva dintre deliciile acestei dimineţi de octombrie. Mă gândesc cu groază la faptul că va trebui să ies din casă... Oare câte vânătăi voi avea seara? Mda, asta sunt eu...dar unii mă acceptă aşa, iar cei cărora nu le place, nu mă interesează.

Ştiu cine sunt şi fără să-mi spuneţi voi

Inevitabil ajung la recensământ. La fiecare colţ de stradă mi se spune ce să răspund, pentru că, potrivit propagandei, "fiecare maghiar contează". Ei da, serios? Mă simt extrem de jignită de această manevră a celor în cauză. Până la urmă să nu creadă nimeni că sunt analfabetă combinată cu o schizofrenie cronică. Este absolut degradant ceea ce se întâmplă pe acest plan. Aşa cum potrivit manevrelor PDL ajungem încet mai rău decât am fost pe vremuri, aşa suntem priviţi şi de ceilalţi, care ne cred proşti.
La recensământ ideal ar fi fost să fie o etnie numită "transilvănean", aş fi spus cu mare drag că sunt o transilvăneancă. Da, cam tot atât de aproape mă simt de Bucureşti, ca şi de Budapesta, million miles away. Dar mă simt legată de Braşov, Sibiu, Cluj. Aceasta ar fi cheia...dar normal că nu o aduc în discuţie distinşii politicieni. Dacă ar fi o regiune cât de cât separată, Transilvania, multe dintre problemele noastre s-ar rezolva. Dar restul ţării ar cam muri de foame. Ei, uite de asta rămânem aşa cum au stabilit. Ei. Noi să spunem frumos că suntem maghiari pentru că aşa trebuie.
O chestie nu mai înţeleg, poate mă lămureşte cineva: cine mai crede o boabă din ce spun cei din CV şi HR despre Ţinutul Secuiesc dacă ei ne îndeamnă să nu mai fim secui? Adică acum voi, masele de secui din aceste judeţe ştergeţi tot patriotismul local de secui din voi şi deveniţi cu toţii maghiari peste noapte, ca să vadă Bucureştiul cât suntem de mulţi, iar Budapesta că îngenunchem din nou în faţa lor. În faţa celor care nu ne-au vrut. Frumos. 

Eu când mai spun ce gândesc?

De câteva luni bune scriu numai ceea ce trebuie scris. Să-mi fie ruşine. Ideea e că nu prea mai cred nici măcar în titlul blogului. De ceva vreme simt că şovinismul şi misogismul din acest distins oraş ori ţinteşte către nişte cote alarmante, ori am eu norocul chior de a mă întâlni cu oameni care, tind să cred, au format o adevărată pasiune pentru aceste sentimente măreţe. Ideea e că până la urmă degeaba încerc eu să rămân numai om, un om obişnuit care încearcă să iasă din intrigile altora, pentru că, în cazul în care reuşesc, mă bag într-o belea proprie. Am un an de activitate în presa covăsneană şi cu toate că unele relaţii de colegialitate s-au schimbat, esenţa a rămas acceaşi: orice aş face, nu e bine. Şi de ce? Pentru că sunt şi voi rămâne altfel. Acest altfel nu este altceva decât diferenţa de sex şi etnie. Pentru unii sunt femeia, pentru alţii sunt unguroaica, iar combinaţia dintre cele două nu poate duce la nimic bun. Cotidianul degradează omul din mine. Simt cum empatia de altă dată nu mai este, a început să nu îmi mai pese. O fi bine? Who knows? Poate voi afla într-o zi. Dar pentru toţi cei care citesc blogul, dar şi pentru cei care nu îl citesc, le spun clar că voi continua să folosesc ambele limbi, şi nici prin gând nu îmi trece să îmi fac operaţie de schimbare de sex.

Pentru cei ce se uită ciudat la mine

Dragi colegi de presă, şi nu numai, această postare este pentru voi. Pentru toţi cei ce se holbează la mine în timpul meciurilor, la conferinţe de presă, pe stradă şi oriunde mai este "necesar".
Da, eu sunt fata aceea care, maghiară fiind scrie (şi) pentru un cotidian românesc. Eu sunt cea care este prezentă la meciuri, indiferent dacă este handbal, baschet sau futsal, iar apoi scrie cronica jocului. Eu sunt cea care se simte în largul ei în această lume a bărbaţilor... Bărbaţi care se uită la press card-ul meu de un milion de ori.
Urăsc dispreţul din ochii acestor bărbaţi. Urăsc faptul că nu mă salută, deşi ştiu prea bine cine sunt şi ce caut acolo. Nu doresc să fiu prietenă cu ei, pentru că se spune că în presă nu există prietenie (nu sunt de acord), dar îmi permit să am pretenţia de a fi salutată.
În fine...
Un lucru însă trebuie să vă mai spun. Da, sunt extrem de mândră că pot face faţă acestei provocări de a scrie despre sport. Şi sunt mândră de faptul că sunt singura femeie din oraş care face acest lucru.
Cred că societatea are nevoie de exemple pozitive. Iar eu, fără a mă lăuda, spun că sunt un exemplu pozitiv în acest sens. Haideţi fetelor la meci.

8 Martie

Niciodată nu mi-au plăcut aşa zisele sărbători...gen 8 Martie. Ieri însă am decis sa caut ceva frumos, să nu mai fiu enervată şi frustrată de toată hărmălaia asta. M-am dus la vânzătorii de flori să fac un reportaj despre afacerea lor de 8 Martie. Sigur că s-au plâns de frig, de criză, de orice, după care una dintre ele spune: "Păi măcar de 8 Martie şi Ziua Morţilor să mai câştigăm ceva. Ce, 200 de milioane sunt bani?" M-am uitat la ea, avea cam jumătate de kg de aur pe ea...păi aşa...nu e mult. În fine. M-am dus mai departe, în căutare de ceva frumos, touching... Am primit urări, flori, nimic deosebit. Am văzut băieţi enervaţi că dau o grămadă de bani pe buruieni, le-am zâmbit.
Ajunsă în redacţie am deschis calculatorul şi am găsit un articol despre ţările unde ziua de 8 Martie este sărbătoare legală. Ţări islamice, din jurul Caucazului, Nepal sau Madagascar. Bizar şi morbid, ştiind că acolo femeile au cea mai grea soartă.
Apoi am deschis siteul Háromszék şi am găsit ceea ce căutam. Un articol drăguţ scris de Farczádi Boti, unul pe care l-am citi şi recitit de zeci de ori şi nu mă mai săturam. Da, uite că se poate să găseşti de 8 Martie şi un cadou mai altfel...scris simplu, dar cu un înţeles adânc. Köszi, Boti.

Arta vânzărilor

Am avut o zi cumplită, cu tot felul de scandaluri care s-au ţinut lanţ în jurul meu. Urăsc când oamenii se ceartă lângă mine. Am încercat să mă concentrez la altceva, şi mi-am adus aminte că nu reuşesc să îmi vând mărţişoarele. Am fost la biroul care se ocupă de târguri în cadrul Primăriei Sfântu Gheorghe, iar angajatele de acolo, când le-am întrebat despre un loc unde s-ar putea vinde mărţişoare croşetate, se uitau la mine, zâmbeau şi habar nu aveau ce le întreb. Superb, nu? Aşa că le păstrez pentru la anul, când le duc într-un oraş unde eventual le pot vinde. Care artă a vânzării, ce tehnică? Pun pariu însă că dacă aş pune o masă undeva şi aş ieşi să vând mărţişoare, ar veni domnii de la primărie şi m-ar amenda...că doar nu am autorizaţie, nu?