O dimineaţă clumsy

Nu cred că norii ar fi de vină pentru faptul că în dimineaţa asta fac numai prostii. Pe lângă faptul că mă simt extrem de prost, inevitabilele mele manevre clumsy se pare că vin azi mai des decât în alte zile. O căzătură ca lumea pe podeaua udă, o ceaşcă de cafea vărsată pe jos şi un şut tras în scândura de la pat sunt doar câteva dintre deliciile acestei dimineţi de octombrie. Mă gândesc cu groază la faptul că va trebui să ies din casă... Oare câte vânătăi voi avea seara? Mda, asta sunt eu...dar unii mă acceptă aşa, iar cei cărora nu le place, nu mă interesează.

Ştiu cine sunt şi fără să-mi spuneţi voi

Inevitabil ajung la recensământ. La fiecare colţ de stradă mi se spune ce să răspund, pentru că, potrivit propagandei, "fiecare maghiar contează". Ei da, serios? Mă simt extrem de jignită de această manevră a celor în cauză. Până la urmă să nu creadă nimeni că sunt analfabetă combinată cu o schizofrenie cronică. Este absolut degradant ceea ce se întâmplă pe acest plan. Aşa cum potrivit manevrelor PDL ajungem încet mai rău decât am fost pe vremuri, aşa suntem priviţi şi de ceilalţi, care ne cred proşti.
La recensământ ideal ar fi fost să fie o etnie numită "transilvănean", aş fi spus cu mare drag că sunt o transilvăneancă. Da, cam tot atât de aproape mă simt de Bucureşti, ca şi de Budapesta, million miles away. Dar mă simt legată de Braşov, Sibiu, Cluj. Aceasta ar fi cheia...dar normal că nu o aduc în discuţie distinşii politicieni. Dacă ar fi o regiune cât de cât separată, Transilvania, multe dintre problemele noastre s-ar rezolva. Dar restul ţării ar cam muri de foame. Ei, uite de asta rămânem aşa cum au stabilit. Ei. Noi să spunem frumos că suntem maghiari pentru că aşa trebuie.
O chestie nu mai înţeleg, poate mă lămureşte cineva: cine mai crede o boabă din ce spun cei din CV şi HR despre Ţinutul Secuiesc dacă ei ne îndeamnă să nu mai fim secui? Adică acum voi, masele de secui din aceste judeţe ştergeţi tot patriotismul local de secui din voi şi deveniţi cu toţii maghiari peste noapte, ca să vadă Bucureştiul cât suntem de mulţi, iar Budapesta că îngenunchem din nou în faţa lor. În faţa celor care nu ne-au vrut. Frumos. 

Eu când mai spun ce gândesc?

De câteva luni bune scriu numai ceea ce trebuie scris. Să-mi fie ruşine. Ideea e că nu prea mai cred nici măcar în titlul blogului. De ceva vreme simt că şovinismul şi misogismul din acest distins oraş ori ţinteşte către nişte cote alarmante, ori am eu norocul chior de a mă întâlni cu oameni care, tind să cred, au format o adevărată pasiune pentru aceste sentimente măreţe. Ideea e că până la urmă degeaba încerc eu să rămân numai om, un om obişnuit care încearcă să iasă din intrigile altora, pentru că, în cazul în care reuşesc, mă bag într-o belea proprie. Am un an de activitate în presa covăsneană şi cu toate că unele relaţii de colegialitate s-au schimbat, esenţa a rămas acceaşi: orice aş face, nu e bine. Şi de ce? Pentru că sunt şi voi rămâne altfel. Acest altfel nu este altceva decât diferenţa de sex şi etnie. Pentru unii sunt femeia, pentru alţii sunt unguroaica, iar combinaţia dintre cele două nu poate duce la nimic bun. Cotidianul degradează omul din mine. Simt cum empatia de altă dată nu mai este, a început să nu îmi mai pese. O fi bine? Who knows? Poate voi afla într-o zi. Dar pentru toţi cei care citesc blogul, dar şi pentru cei care nu îl citesc, le spun clar că voi continua să folosesc ambele limbi, şi nici prin gând nu îmi trece să îmi fac operaţie de schimbare de sex.

Pentru cei ce se uită ciudat la mine

Dragi colegi de presă, şi nu numai, această postare este pentru voi. Pentru toţi cei ce se holbează la mine în timpul meciurilor, la conferinţe de presă, pe stradă şi oriunde mai este "necesar".
Da, eu sunt fata aceea care, maghiară fiind scrie (şi) pentru un cotidian românesc. Eu sunt cea care este prezentă la meciuri, indiferent dacă este handbal, baschet sau futsal, iar apoi scrie cronica jocului. Eu sunt cea care se simte în largul ei în această lume a bărbaţilor... Bărbaţi care se uită la press card-ul meu de un milion de ori.
Urăsc dispreţul din ochii acestor bărbaţi. Urăsc faptul că nu mă salută, deşi ştiu prea bine cine sunt şi ce caut acolo. Nu doresc să fiu prietenă cu ei, pentru că se spune că în presă nu există prietenie (nu sunt de acord), dar îmi permit să am pretenţia de a fi salutată.
În fine...
Un lucru însă trebuie să vă mai spun. Da, sunt extrem de mândră că pot face faţă acestei provocări de a scrie despre sport. Şi sunt mândră de faptul că sunt singura femeie din oraş care face acest lucru.
Cred că societatea are nevoie de exemple pozitive. Iar eu, fără a mă lăuda, spun că sunt un exemplu pozitiv în acest sens. Haideţi fetelor la meci.

8 Martie

Niciodată nu mi-au plăcut aşa zisele sărbători...gen 8 Martie. Ieri însă am decis sa caut ceva frumos, să nu mai fiu enervată şi frustrată de toată hărmălaia asta. M-am dus la vânzătorii de flori să fac un reportaj despre afacerea lor de 8 Martie. Sigur că s-au plâns de frig, de criză, de orice, după care una dintre ele spune: "Păi măcar de 8 Martie şi Ziua Morţilor să mai câştigăm ceva. Ce, 200 de milioane sunt bani?" M-am uitat la ea, avea cam jumătate de kg de aur pe ea...păi aşa...nu e mult. În fine. M-am dus mai departe, în căutare de ceva frumos, touching... Am primit urări, flori, nimic deosebit. Am văzut băieţi enervaţi că dau o grămadă de bani pe buruieni, le-am zâmbit.
Ajunsă în redacţie am deschis calculatorul şi am găsit un articol despre ţările unde ziua de 8 Martie este sărbătoare legală. Ţări islamice, din jurul Caucazului, Nepal sau Madagascar. Bizar şi morbid, ştiind că acolo femeile au cea mai grea soartă.
Apoi am deschis siteul Háromszék şi am găsit ceea ce căutam. Un articol drăguţ scris de Farczádi Boti, unul pe care l-am citi şi recitit de zeci de ori şi nu mă mai săturam. Da, uite că se poate să găseşti de 8 Martie şi un cadou mai altfel...scris simplu, dar cu un înţeles adânc. Köszi, Boti.

Arta vânzărilor

Am avut o zi cumplită, cu tot felul de scandaluri care s-au ţinut lanţ în jurul meu. Urăsc când oamenii se ceartă lângă mine. Am încercat să mă concentrez la altceva, şi mi-am adus aminte că nu reuşesc să îmi vând mărţişoarele. Am fost la biroul care se ocupă de târguri în cadrul Primăriei Sfântu Gheorghe, iar angajatele de acolo, când le-am întrebat despre un loc unde s-ar putea vinde mărţişoare croşetate, se uitau la mine, zâmbeau şi habar nu aveau ce le întreb. Superb, nu? Aşa că le păstrez pentru la anul, când le duc într-un oraş unde eventual le pot vinde. Care artă a vânzării, ce tehnică? Pun pariu însă că dacă aş pune o masă undeva şi aş ieşi să vând mărţişoare, ar veni domnii de la primărie şi m-ar amenda...că doar nu am autorizaţie, nu?

Provincie

O persoană care îmi este foarte dragă îmi spune deseori, când sunt şapte metri sub pământ, că "asta e provincia". Şi ea, ca şi mine, crescând şi trăind în oraş mare, simte acel ceva, caracterizat de ea simplu şi concis: provincie. De când am venit aici, lumea încearcă să mă implice în tot felul de intrigi şi scandaluri. Oraşul acesta e plin, plin, plin de cercuri închise, bine definite, unde nu se poate intra. La şcoală le numeam bisericuţe. Dacă e să le numesc şi aici aşa...99% dintre locuitorii din judeţ sunt foaaarte credincioşi. Cred în puterea lor ca cerc închis, cred că ei sunt mari şi tari, iar oricine apare pe orizont, e duşman, intrus şi trebuie eliminat cât de repede posibil.
Pe de altă parte aici fenomenul "hai să vorbim despre ceilalţi pe la spate şi să îi facem în toate felurile" este atât de accentuat, încât mulţi se gândesc numai la asta, îşi trăiesc zilele ghidaţi de acest instinct nebun.
E adevărat că este provincie, dar să nu îmi ceară nimeni să mă amestec în noroiul şi mizeria asta. Ştiu că nu am nicio şansă să schimb mentalitatea instaurată aici de secole, nici nu am de gând. Aşa că singura soluţie este aceea să îmi controlez urechile, să aud numai ceea ce merită să fie auzit, iar mintea să o păstrez cât de cât limpede. Aaa, şi mai e ceva: să caut acel 1%, persoane venite din alte părţi sau care au trăit şi altundeva şi care realizează faptul că suntem toţi oameni, greşim, avem succese, vorbim, râdem, plângem şi gata. Acel 1% sunt oameni care pur şi simplu trăiesc viaţa lor şi nu a altora. Eu sunt printre ei, şi mai ştiu pe cineva aşa că nu sunt singură - hehe.

Simboluri, simboluri

Am citit azi că Adevărul face un sondaj cu privire la un monument reprezentativ din Bucureşti. Sunt mai mulţi "candidaţi", construcţii...unele importante, altele frumoase, dar nici una nu este THE ONE. Vrând nevrând mă duce gândul la alt oraş, al meu, care DA, are un astfel de monument numai al lui. Avem Biserica Neagră, cea mai cea clădire din lume, cu o stradă pietonală aparte care duce la ea, cu Tâmpa care o veghează şi cu oamenii simpatici şi deschişi cum numai la Braşov vezi. Sigur, aceste gânduri şi această convingere este în cazul meu scufundată în subiectivism şi patriotism local, dar ce contează atâta timp cât oraşul meu drag atrage sute de mii de turişti anual, toţi dornici să vadă această bucată de rai de la poalele munţilor.
Sunt mândră să fiu braşoveancă, acel loc fenomenal fără şovinism, doar patriotism local, unde nu contează dacă eşti român, ungur sau altceva. Singurul lucru care contează este că eşti braşovean.
Ei, da... Dacă Bucureştiul caută o clădire emblematică, România are deja un oraş emblematic.

Be My Valentine - pentru ce?

Urăsc cum ne place nouă să importăm tot felul de lucruri şi obiceiuri de la americani. Parcă înnebunim de fiecare dată când se apropie Halloween sau Valentines Day... De ce trebuie noi să sărbătorim ceea ce este al lor? Oricum, deja am băut atâta Coca Cola şi am mâncat atâţia hamburgeri încât avem tendinţa de a trăi lumea lor. Lumea lor care de fapt e... ce e? O adunătură de puşcăriaşi aduşi din temniţele europei, tot felul de tâlhari, violatori, criminali. Eu cred în genetică, tocmai de aceea nu mă îngrozesc atunci când văd la ştiri că au fost împuşcături în Manhattan. Se împuşcă pentru că nu mai ştiu ce să facă pentru ca lumea să se uite la ei. Cât despre cei ce conduc distinsa ţară...mai bine nu vorbesc.
Bine, să trăiască ei acolo frumos, să lase lumea în pace şi gata. Numai că...nu o fac. Ne toarnă pe gât tot felul de prostii, iar noi îi lăsăm.
Sunt convinsă că vom continua să importăm tot felul de tâmpenii pentru că se ştie, românul e descurcăreţ, dacă poate să facă un ban din ceva...o face. Şi o face bine, având în vedere vânzările de sărbătorile din import...

Schimbări

Iată că am deschis un nou blog... Nu pentru că nu îmi place cel vechi, dar acela era altceva...cu totul altceva.

Mă uit la entuziasmul egiptenilor, toate posturile de televiziune arată un fel de Hora Unirii a lor. Schimbarea aceasta era inevitabilă, iar odată cu ea poate ne schimbăm şi noi un pic. Cred că a venit timpul să nu mai punem = între arab şi terorist.
În toate aceste zile de proteste mă uitam pe siteul Al Jazeera şi mă minunam de ei. Sigur, nu atunci când violenţele au degenerat. Era absolut fascinant cum aceşti oameni se rugau împreună în Piaţa Tahrir. Erau musulmani şi creştini, împreună pentru o viaţă mai bună. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni.
18 zile de proteste, 300 de morţi, 10 pentru fiecare an de dictatură Mubarak. Nu întâmplător... Ceea ce este absolut bizar, cel puţin din punctul meu de vedere este că mubarak înseamnă fericit. Masr mubarak bs halla mata sayad Hosni Mubarak la fe al Qahira. (Egiptul e fericit numai acum, când d-l Hosni Fericit nu mai e la Cairo). Cât de fericit mai poate fi având pe conştiinţă o ţară a faraonilor distrusă şi 300 de oameni decedaţi? Dacă tot vorbesc despre înţelesul cuvintelor, mai adaug ceva: al Qahira=Cairo=cuceritorul. Isn`t that ironic? Don`t you think?
Sinceră să fiu, nu cred că revoluţiile din acea parte a lumii s-au terminat. Regele Abdullah al Iordaniei a demis guvernul, ceea ce poate duce la o linişte aparentă şi temporară la Amman, preşedintele sirian (de frică să nu ajungă să stea la soare în Arabia Saudita cu Ali şi Hosni) a anunţat reforme... Cât despre Yemen...e ca un butoi de pulbere.
Nemulţumirea acestor oameni este absolut de înţeles, iar faptul că îndrăznesc să facă ceva, este de admirat. Ceea ce nu îmi place deloc, este deja arhicunoscuta poziţie a Casei Albe. Dragă Barack Obama! Nu-ţi mai băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.