Dragi colegi de presă, şi nu numai, această postare este pentru voi. Pentru toţi cei ce se holbează la mine în timpul meciurilor, la conferinţe de presă, pe stradă şi oriunde mai este "necesar".
Da, eu sunt fata aceea care, maghiară fiind scrie (şi) pentru un cotidian românesc. Eu sunt cea care este prezentă la meciuri, indiferent dacă este handbal, baschet sau futsal, iar apoi scrie cronica jocului. Eu sunt cea care se simte în largul ei în această lume a bărbaţilor... Bărbaţi care se uită la press card-ul meu de un milion de ori.
Urăsc dispreţul din ochii acestor bărbaţi. Urăsc faptul că nu mă salută, deşi ştiu prea bine cine sunt şi ce caut acolo. Nu doresc să fiu prietenă cu ei, pentru că se spune că în presă nu există prietenie (nu sunt de acord), dar îmi permit să am pretenţia de a fi salutată.
În fine...
Un lucru însă trebuie să vă mai spun. Da, sunt extrem de mândră că pot face faţă acestei provocări de a scrie despre sport. Şi sunt mândră de faptul că sunt singura femeie din oraş care face acest lucru.
Cred că societatea are nevoie de exemple pozitive. Iar eu, fără a mă lăuda, spun că sunt un exemplu pozitiv în acest sens. Haideţi fetelor la meci.
Hajrá, Emőke! Ţine-o tot aşa, că-i bine!
ReplyDeleteVecina de alături :P