O dimineaţă clumsy

Nu cred că norii ar fi de vină pentru faptul că în dimineaţa asta fac numai prostii. Pe lângă faptul că mă simt extrem de prost, inevitabilele mele manevre clumsy se pare că vin azi mai des decât în alte zile. O căzătură ca lumea pe podeaua udă, o ceaşcă de cafea vărsată pe jos şi un şut tras în scândura de la pat sunt doar câteva dintre deliciile acestei dimineţi de octombrie. Mă gândesc cu groază la faptul că va trebui să ies din casă... Oare câte vânătăi voi avea seara? Mda, asta sunt eu...dar unii mă acceptă aşa, iar cei cărora nu le place, nu mă interesează.

Ştiu cine sunt şi fără să-mi spuneţi voi

Inevitabil ajung la recensământ. La fiecare colţ de stradă mi se spune ce să răspund, pentru că, potrivit propagandei, "fiecare maghiar contează". Ei da, serios? Mă simt extrem de jignită de această manevră a celor în cauză. Până la urmă să nu creadă nimeni că sunt analfabetă combinată cu o schizofrenie cronică. Este absolut degradant ceea ce se întâmplă pe acest plan. Aşa cum potrivit manevrelor PDL ajungem încet mai rău decât am fost pe vremuri, aşa suntem priviţi şi de ceilalţi, care ne cred proşti.
La recensământ ideal ar fi fost să fie o etnie numită "transilvănean", aş fi spus cu mare drag că sunt o transilvăneancă. Da, cam tot atât de aproape mă simt de Bucureşti, ca şi de Budapesta, million miles away. Dar mă simt legată de Braşov, Sibiu, Cluj. Aceasta ar fi cheia...dar normal că nu o aduc în discuţie distinşii politicieni. Dacă ar fi o regiune cât de cât separată, Transilvania, multe dintre problemele noastre s-ar rezolva. Dar restul ţării ar cam muri de foame. Ei, uite de asta rămânem aşa cum au stabilit. Ei. Noi să spunem frumos că suntem maghiari pentru că aşa trebuie.
O chestie nu mai înţeleg, poate mă lămureşte cineva: cine mai crede o boabă din ce spun cei din CV şi HR despre Ţinutul Secuiesc dacă ei ne îndeamnă să nu mai fim secui? Adică acum voi, masele de secui din aceste judeţe ştergeţi tot patriotismul local de secui din voi şi deveniţi cu toţii maghiari peste noapte, ca să vadă Bucureştiul cât suntem de mulţi, iar Budapesta că îngenunchem din nou în faţa lor. În faţa celor care nu ne-au vrut. Frumos. 

Eu când mai spun ce gândesc?

De câteva luni bune scriu numai ceea ce trebuie scris. Să-mi fie ruşine. Ideea e că nu prea mai cred nici măcar în titlul blogului. De ceva vreme simt că şovinismul şi misogismul din acest distins oraş ori ţinteşte către nişte cote alarmante, ori am eu norocul chior de a mă întâlni cu oameni care, tind să cred, au format o adevărată pasiune pentru aceste sentimente măreţe. Ideea e că până la urmă degeaba încerc eu să rămân numai om, un om obişnuit care încearcă să iasă din intrigile altora, pentru că, în cazul în care reuşesc, mă bag într-o belea proprie. Am un an de activitate în presa covăsneană şi cu toate că unele relaţii de colegialitate s-au schimbat, esenţa a rămas acceaşi: orice aş face, nu e bine. Şi de ce? Pentru că sunt şi voi rămâne altfel. Acest altfel nu este altceva decât diferenţa de sex şi etnie. Pentru unii sunt femeia, pentru alţii sunt unguroaica, iar combinaţia dintre cele două nu poate duce la nimic bun. Cotidianul degradează omul din mine. Simt cum empatia de altă dată nu mai este, a început să nu îmi mai pese. O fi bine? Who knows? Poate voi afla într-o zi. Dar pentru toţi cei care citesc blogul, dar şi pentru cei care nu îl citesc, le spun clar că voi continua să folosesc ambele limbi, şi nici prin gând nu îmi trece să îmi fac operaţie de schimbare de sex.