Eu când mai spun ce gândesc?

De câteva luni bune scriu numai ceea ce trebuie scris. Să-mi fie ruşine. Ideea e că nu prea mai cred nici măcar în titlul blogului. De ceva vreme simt că şovinismul şi misogismul din acest distins oraş ori ţinteşte către nişte cote alarmante, ori am eu norocul chior de a mă întâlni cu oameni care, tind să cred, au format o adevărată pasiune pentru aceste sentimente măreţe. Ideea e că până la urmă degeaba încerc eu să rămân numai om, un om obişnuit care încearcă să iasă din intrigile altora, pentru că, în cazul în care reuşesc, mă bag într-o belea proprie. Am un an de activitate în presa covăsneană şi cu toate că unele relaţii de colegialitate s-au schimbat, esenţa a rămas acceaşi: orice aş face, nu e bine. Şi de ce? Pentru că sunt şi voi rămâne altfel. Acest altfel nu este altceva decât diferenţa de sex şi etnie. Pentru unii sunt femeia, pentru alţii sunt unguroaica, iar combinaţia dintre cele două nu poate duce la nimic bun. Cotidianul degradează omul din mine. Simt cum empatia de altă dată nu mai este, a început să nu îmi mai pese. O fi bine? Who knows? Poate voi afla într-o zi. Dar pentru toţi cei care citesc blogul, dar şi pentru cei care nu îl citesc, le spun clar că voi continua să folosesc ambele limbi, şi nici prin gând nu îmi trece să îmi fac operaţie de schimbare de sex.